vineri, 11 februarie 2011

o alta poveste frumoasa, un suflet artist, un povestitor pe masura

Guillermo – nebunul orasului De Voicu Bojan

ianuarie 2010, Vinales, Cuba

Cuba, ianuarie 2008. Ceata era atît de groasa în acea dimineata devreme de iarna încât aproape se putea taia cu cutitul si unge pe pâine, ca un unt moale. Din cînd în cînd, ca din strafundurile unei mari, îti ieseau dinainte diferite lucruri: farurile unui camion, silueta pasagera a unui cal alb, o umbrela grabita si în cele din urma un om îmbracat într-un fîs albastru cu mânecile prea scurte. Parea ca sta de o viata acolo, arata asemeni unei statui de ceara. Avea sapca trasa pe ochi si vorbea aproape în soapta, de parca i-ar fi fost frica sa nu destrame vreo vraja. Tinea în mîna un aparat mic, argintiu. Asa l-am cunoscut.

Astazi, Guillermo traieste si fotografiaza undeva în vestul Cubei, într-o regiune care se numeste Pinar de Rio. Nu a fost plecat mai niciodata mai nicaieri. Ani de zile a lucrat ca si colector al taxelor pentru electricitate. Seara, mergea la întîlniri de partid. Acum, de exemplu, îsi fotografiaza periodic mama, care a suferit un atac cerebral si se afla într-un scaun cu rotile. Alteori fotografiaza te miri ce alte lucruri în care crede, iar lumea cea strîmta din Vinales îl priveste ca pe un artist dus cu pluta. Chiar daca uneori expune în galeria locala unele fotografii premiate pe care nu le întelege mai nimeni.

Uneori, îl viziteaza prieteni veniti de departe. Atunci Guillermo seamana cu un crin înflorit. Se transforma si devine o suma de stari contradictorii care te pot scoate din sarite. Pe undeva e fericit nevoie mare ca are cu cine comunica si drept urmare, se tine scai dupa tine. Pe de alta parte, e înfricosat peste masura despre ce ar putea spune autoritatile despre relatiile lui cu strainii. Daca îndrepti aparatul spre ceva care poate deveni periculos din punct de vedere politic devine foarte agitat. Cînd nu poate explica ceva, strînge buzele, închide ochii si îsi scutura rapid degetele pe lînga tîmpla dreapta. Adora langustele cu unt si banane prajite, berea Cristal si romul Santiago.

Iata aici povestea lui, asa cum am aflat-o spusa chiar de el de-a lungul celor trei zile petrecute împreuna în Vinales, în iarna fara urma de ceata a lui 2010. În fotografii e Cuba lui, poate cea mai frumoasa temnita din lume.

* Scriu. Fotografiez. Cînd fac una, nu o pot face si pe cealalta. Foarte rar gatesc. De fiecare data cînd gatesc îmi spun acelasi lucru: exista o legatura intima între gatit si fotografie. Ambele cer timp si ingredientele care trebuie.

De zece ani tin un jurnal. Nu l-am aratat nimanui, dar îl consider în continuare un mod foarte intim de a te exprima. În el povestesc uneori chiar si filmele pe care le-am vazut si m-au marcat.

În adolescenta am împrumutat de la stat un aparat Zenith. Apoi am avut un Kiev. Într-o zi, cineva mi-a spus: „Tu ar trebui sa faci fotografii alb-negru”. Si asa am facut. Îmi permiteam cam un film pe luna. Vezi, e important cînd cineva îti spune ceva.

Traiesc într-o enclava, sunt un ciudat al acestui oras, o umbra. Sunt o insula ascunsa în inima unei insule. O papusa ruseasca. Stau si astept mesaje din lumea cea mare, uneori visez ca ninge. De fapt, nu am vazut niciodata cum ninge. Tu, de exemplu, esti fereastra mea catre o lume în care ninsoarea este posibila. Si asta îmi ajunge.

Fotografia înseamna confruntare si contrast. O confruntare în care se ciocnesc un sine interior cu unul exterior. Un constrast care nu tine doar de lumina sau culoare. E ritm si rupere de ritm. E contemplare si privire fugara. E si nu e.
Exista cîndva o revista foto în Cuba. Timp de 20 de ani a disparut. Acum se publica iar. În fotografie tehnica încearca sa sufoce omul. Fotografiez de 12 ani dar nu cred ca sunt fotograf. Sunt un elev care îsi face temele în fiecare zi. Cred în continuare ca a te misca în cerc este cel mai scurt drum spre o tinta.

Îmi place Jose Lezama Lima. E un scriitor cubanez care nu a calatorit aproape nicaieri. Cu toate acestea, opera lui e plina de lumi posibile, de evaziuni pline de gratie. Cea mai periculoasa calatorie ramâne cea interioara.
Ernesto Bazan mi-a schimbat viata în anul 2000 pentru ca a fost primul om care mi-a criticat imaginile. Fara prea multe explicatii, se uita si zicea: „Da, uite, asta e o fotografie buna”. Datorita lui am ajuns sa-i urmaresc pe cîtiva fotografi de care am ramas marcat: E. Smith, Koudelka, Larry Towell. Apoi l-am aprofundat pe Harvey, care a fost si el aici. Apoi m-am întors la Bazan si mi-am dat seama cu cîta rabdare construieste. Seamana pe undeva cu poezia lui R. M. Rilke.


Cuba este o insula filozofica, cu multe ascunzisuri. Este o insula deopotriva romantica, tragica, elusiva. Se coboara ceata si deodata nu mai esti în Cuba, ci esti în Londra. Vezi? E simplu.
Aici sunt un prizonier fericit. Traiesc în Vinales, poate cea mai frumoasa închisoare din lume. Singuratatea e marca mea, umblu ca un calugar de colo-colo cu un aparat de gît. Lumea din jur ma crede sarit de pe fix, mama mea nu suporta ideea ca ma ocup de fotografie, mediul îmi e ostil si cu toate acestea sunt un om liber. Obiectele, masina, calatoriile nu sunt decât accesoriile unei sclavii moderne.

M-am rugat doar de doua ori în viata. O data ca sa scap dintr-un spital în care era sa mor. Si alta data m-am rugat fierbinte sa fac fotografii care sa conteze.

În fotografie încerc sa actionez pur instinctual. Ma intereseaza un soi de angajament care seamana pe undeva cu filozofia budista. Încerc sa fiu pregatit tehnic si mental. Sa fiu gata oricând pentru a declansa. Sa fiu oriunde.
Urmaresc teme care ma obsedeaza: mîinile, plantatiile de tutun, ceata din Vinales, credinta crestina, credintele africane de tip voodoo si înca vreo cîteva. Caut dramatismul acestor teme, nu ma intereseaza altceva decît „punctum-ul” unei imagini.
În acest oras nu pune aproape nimeni întrebari interesante. Am nevoie de întrebari puternice, mi le amintesc pe toate. Poate ai uitat, dar alaltaieri m-ai întrebat: „Cum se face ca timpul se dilata si doua zile în Cuba seamana cu o saptamîna petrecuta în orice alt loc?” Iata o întrebare care conteaza. Înca ma mai gîndesc la ce raspuns ti-as putea da.
Voicu Bojan, ianuarie 2010, Vinales, Cuba

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu